Despre presiune, echilibru și curajul de a rămâne om dincolo de performanță.
Când ne gândim la un sportiv de performanță, ne vin în minte cuvinte precum: ambiție, disciplină, putere, succes. Îl vedem antrenându-se, luptând, câștigând. Îl aplaudăm când reușește. Îl judecăm, uneori subtil, alteori zgomotos, când „nu dă randament”.
Ce vedem mai rar este omul din spatele echipamentului. Adolescentul care și-a crescut corpul mai repede decât emoțiile. Adultul tânăr care învață să-și controleze nervii, rușinea, fricile, toate, în aceeași inimă care bate pentru performanță. Sportivul care este mereu în mișcare și, uneori, foarte singur. Ca psiholog sportiv și psihoterapeut integrativ, am privilegiul de a fi aproape de acest om, dincolo de rolul său. De a-l întâlni nu doar în momentele de glorie, ci și în cele de tăcere, îndoială și vulnerabilitate. Și de a-l susține în procesul greu, dar frumos, de a rămâne întreg atunci când nevoia cea mai mare este de a rămâne în formă.
Sportul de performanță este, în esență, o formă de construcție. Corpul este antrenat, mintea este orientată spre obiective clare. Totul se învârte în jurul rezultatului. Dar, ca orice construcție susținută pe termen lung, există și un consum interior, invizibil, dar prezent.
Presiunea performanței nu este doar externă, ci și internă:
„Sunt valoros doar dacă joc bine.”
„Nu am voie să greșesc.”
„Nu trebuie să arăt că mi-e greu.”
Sportivii nu sunt impermeabili. Au nevoie de siguranță emoțională, nu doar de antrenament strategic. Au nevoie să fie văzuți nu doar când câștigă, ci și când se îndoiesc de ei înșiși.
Am întâlnit sportivi care au învățat să-și înghită lacrimile, să nu întrebe, să nu spună. Pentru că în vestiar nu e timp de sensibilitate. Pentru că vulnerabilitatea e confundată, deseori, cu slăbiciunea.
Dar acea parte nevăzută, cea care uneori se teme, se compară, se judecă, este reală. Și are nevoie de spațiu. Nu ca să fie „reparată”, ci ca să fie înțeleasă. Acceptată. Conținută.
Aceasta este una dintre cele mai grele și mai importante întrebări pe care le aduc sportivii în cabinet. Mai ales cei foarte tineri, care și-au legat toată valoarea personală de performanță.
Și nu e o întrebare care apare doar la final de carieră. Ci mult mai devreme.
„Dacă nu sunt titular, mai contez?”
„Dacă mă accidentez și pierd tot?”
„Dacă nu joc bine și nu mă mai vrea nimeni?”
Sportul, cu toată frumusețea și rigoarea lui, poate deveni un loc al pierderii identitare atunci când eșecul nu e integrat, ci respins. Iar valoarea personală este condiționată de rezultate.
Înainte de a fi „parte din echipă”, sportivul este o persoană întreagă. Un sine cu emoții, gânduri, frici, dorințe. Un om care vrea să aparțină, dar care poate trăi și rușine, competiție dureroasă, sentimentul că nu e suficient.
În cultura sportului de performanță, se vorbește mult despre „spirit de echipă” și „valoarea grupului”, dar prea puțin despre cât de important este ca fiecare individ să se simtă văzut, înțeles, acceptat în singularitatea lui.
Conectarea reală într-o echipă începe de la fiecare om care se simte în siguranță să fie cine este. Nu doar un „rol”, ci o persoană întreagă, care are loc și când greșește.
Pentru un sportiv, spațiul psihoterapeutic nu e despre a deveni „mai bun”, ci despre a deveni mai întreg. Este locul în care poate pune jos echipamentul mental. Poate spune: „Mi-e greu.” Sau „Mi-e frică.” Sau „Nu mai știu cine sunt când nu joc.”
Și poate descoperi că, dincolo de statutul de performer, există o persoană. Una care contează chiar și când nu e pe teren. Chiar și când nu e în formă. Uneori, tocmai această întâlnire cu sine aduce cea mai reală formă de reziliență.
Dincolo de antrenamente, de strategii și de rezultatele afișate pe panou, sportivul rămâne, înainte de toate, un om. Un om care simte, care visează, care uneori obosește, alteori se îndoiește, dar continuă să caute drumul înainte.
Dacă am învăța să privim dincolo de echipament, dincolo de scor, am vedea că adevărata putere nu stă doar în forța fizică sau în performanță, ci în curajul de a fi vulnerabil și încrederea de a cere sprijin atunci când e nevoie.
Poate că, în cele din urmă, cea mai frumoasă întrebare pe care o putem adresa unui sportiv nu este: „Ești gata de următorul meci?”, ci: „Cum te simți cu adevărat, acolo, înăuntrul tău?” Iar răspunsul sincer la această întrebare poate deveni, fără îndoială, cea mai mare victorie.
Cu apreciere și acceptare,
Psih. Ioana-Alexandra Ioniță