Despre cum lucrez în cabinet cu sportivii și perioadele în care progresul pare că se oprește
Întâlnesc frecvent în cabinet copii și adolescenți care ajung să creadă că dacă progresul lor încetinește sau apare o perioadă de stagnare, înseamnă că nu mai sunt suficient de buni.
Lucrez cu copii care practică sporturi foarte diferite: de la fotbal, la hochei, până la înot sau alte sporturi individuale. Deși mecanismele emoționale au multe puncte comune, fiecare sport vine cu provocările lui specifice.
În sporturile de echipă, presiunea apare adesea în relația cu grupul: teama de a-i dezamăgi pe ceilalți, comparația, nevoia de validare sau dificultatea de a gestiona greșeala în fața echipei.
În sporturile individuale însă, sportivul rămâne mult mai expus propriei persoane. Nu există colegi în spatele cărora să se poată ascunde emoțional. Iar multe dintre trăiri devin internalizate: autocritică, perfecționism, presiune constantă și o relație foarte dură cu sine.
Dincolo de diferențele dintre sporturi, observ frecvent aceeași nevoie: ca sportivii să învețe cum să rămână în relație cu ei înșiși chiar și atunci când lucrurile nu ies perfect.
Pentru mulți sportivi, stagnarea este trăită aproape ca fiind o amenințare. Apar întrebări precum: „Dacă nu mai evoluez?”/ „Dacă ceilalți sunt mai buni?”/ „Dacă acesta este, de fapt, nivelul meu?”
Am întâlnit adolescenți care interpretau o perioadă mai dificilă ca pe o dovadă că „și-au pierdut talentul”, deși corpul și mintea lor treceau, de fapt, printr-un proces firesc de adaptare și reorganizare. În spatele acestor întrebări nu există doar dorința de performanță ci și multă presiune, frică de eșec și deseori, senzația că valoarea lor depinde exclusiv de rezultat. Tocmai de aceea, în cabinet, accentul nu cade doar pe performanță, ci și pe relația sportivului cu sine însuși.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care încerc să le transmit sportivilor este că performanța nu evoluează liniar. În sport există perioade de creștere accelerată, dar și perioade în care progresul pare că stagnează. Iar asta nu înseamnă automat regres sau lipsă de potențial. Sunt perioade când corpul, mintea și sistemul nervos au nevoie de timp pentru a integra ceea ce a fost deja construit. Din exterior, poate părea că „nu se întâmplă nimic” însă în realitate, există foarte multe procese interne care se așază și care setează baza perioadei următoare de creștere.
Din perspectiva psihologiei sportului și a neuroștiinței, cunoaștem astăzi că performanța nu depinde doar de pregătirea tehnică sau fizică. Felul în care sportivul își gestionează emoțiile, presiunea, dialogul interior și relația cu greșeala influențează direct execuția din competiție.
De aceea, integrez în practica mea:
- exerciții de vizualizare
- tehnici de mindfulness și reglare emoțională
- exerciții de centrare și reconectare cu propriul corp
- construirea încrederii interioare mai stabile, care să nu depindă exclusiv de rezultat
Vizualizarea mentală
Exercițiile de vizualizare îi ajută pe sportivi să creeze familiaritate mentală cu anumite situații de joc, să își organizeze mai bine răspunsurile emoționale și să reducă anxietatea de performanță. Creierul activează circuite similare atât în execuția reală, cât și în cea imaginată mental, motiv pentru care vizualizarea este utilizată frecvent inclusiv în pregătirea sportivilor de elită. Mulți dintre marii sportivi ai lumii au vorbit deschis despre utilizarea vizualizării mentale înaintea competițiilor, tocmai pentru a crea familiaritate, claritate și siguranță în momentele de presiune ridicată.
Uneori, înainte ca sportivul să poată avea încredere în corpul său în competiție, are nevoie să își permită să se vadă reușind. Iar alteori, vizualizarea nu înseamnă doar succes. Înseamnă și capacitatea de a se vedea gestionând greșeala, emoția sau momentele dificile fără să se prăbușească emoțional.
Mindfulness și centrare
Mulți sportivi trăiesc fie în anticiparea greșelii, fie ancorați în greșeala anterioară.
Iar performanța nu apare nici în trecut, nici în viitor ci doar în prezent. Tehnicile de mindfulness și centrare îi ajută să revină în corp, în respirație și în execuția momentului prezent, reducând supraanaliza și tensiunea internă. În multe situații, sportivul nu mai este conectat cu propriul corp, ci cu frica de ceea ce ar putea urma. Corpul intră în alertă: respirația se modifică, musculatura se tensionează, deciziile devin mai rigide, iar reacțiile își pierd naturalețea. De aceea, în cabinet lucrăm mult și cu reconectarea corporală. Cu respirația, cu ritmul intern, cu capacitatea sportivului de a reveni în prezent și de a-și recăpăta senzația de siguranță în propriul corp. Pentru că performanța nu apare doar din control mental. Apare atunci când corpul și mintea reușesc să lucreze împreună.
Încrederea intrinsecă
Un alt aspect esențial este relația sportivului cu propria valoare. Mulți copii și adolescenți dezvoltă o încredere fragilă, dependentă exclusiv de rezultat: „dacă reușesc înseamnă că sunt bun.” În timp, acest lucru poate duce la anxietate, rigiditate și frică de greșeală. Obiectivele procesului terapeutic vizează să construim o încredere mai stabilă, bazată nu doar pe rezultat, ci și pe capacitatea sportivului de a rămâne prezent, de a tolera greșeala și de a continua chiar și în momentele dificile.
De multe ori, atât copiii cât și părinții se sperie atunci când apare o perioadă de stagnare, însă ar fi de menționat că nu orice stagnare înseamnă pierdere de potențial. În aceste etape, sportivul nu are nevoie de mai multă presiune ci de reglaj, echilibru, siguranță și spațiu pentru integrare. Performanța sănătoasă nu se construiește doar prin volum de muncă. Se construiește și prin relația pe care copilul o dezvoltă cu sine însuși în tot acest proces.
Un alt lucru pe care îl observ frecvent este cât de mult începe copilul să se identifice exclusiv cu performanța lui. Treptat, nu mai există: „sunt un copil care practică un sport” ci: „sunt valoros doar dacă performez și livrez cel mai bun rezultat.” Iar asta face ca fiecare greșeală, fiecare stagnare sau fiecare eșec să fie trăite nu doar la nivel sportiv, ci foarte tare la nivel personal. Tocmai de aceea, este important ca sportivul să își poată construi o relație cu sine care să existe și dincolo de rezultat, selecții sau performanță. Pentru că un copil care își pierde complet valoarea atunci când nu îi iese, va ajunge să joace nu din iubire pentru sport, ci din frică.
Dincolo de rezultate, medalii sau performanțe, sportul rămâne și un spațiu în care copilul învață cine este atunci când îi este greu, când greșește, când pierde sau când simte că nu mai progresează. Paradoxal, exact în aceste perioade aparent „tăcute”, se construiesc cele mai importante resurse interioare.
Performanța sănătoasă nu înseamnă absența greșelii, ci capacitatea sportivului de a rămâne în relație cu sine chiar și atunci când greșește.
Cu blândețe,
Psih. Ioana-Alexandra Ioniță