Există un moment înainte de orice competiție în care timpul pare să încetinească.
Un copil își aranjează echipamentul, își verifică șireturile pentru a treia oară și inspiră adânc, ca și cum ar încerca să își liniștească inima care îi bate mai tare decât de obicei. Un adolescent stă câteva secunde cu privirea pierdută înainte de a intra în competiție, are căștile pe urechi și pare calm, dar în interior, gândurile îi aleargă mai repede decât versurile melodiei pe care o ascultă. Se întreabă dacă va greși, dacă va fi suficient de bun, dacă va dezamăgi. Iar aceste întrebări, deși nerostite, cântăresc uneori mai mult decât adversarul din față. Din exterior vedem doar un sportiv care așteaptă startul, dar în interior însă, începe o confruntare tăcută cu propriile îndoieli. Frica de eșec nu este zgomotoasă și nu face spectacol. Se strecoară discret chiar și în mintea sportivilor talentați și disciplinați. Devine adesea mai intensă în adolescență, atunci când miza pare mai mare și viitorul începe să capete contur.
Un sportiv de 14 ani mi-a mărturisit că nu îl sperie ideea de a pierde, ci gândul că ceilalți ar putea crede că nu este suficient de bun. Un alt adolescent spunea că uneori simte că, dacă nu reușește acum, își dezamăgește părinții și că toată munca lui va fi fost în zadar. În spatele performanței nu stă doar dorința de a câștiga, stă dorința de a fi valoros, de a conta și de a fi văzut.
În spatele fiecărei competiții există însă și un efort nevăzut al părinților și bunicilor. Drumuri făcute în grabă, weekenduri reorganizate, investiții financiare, emoții trăite din tribună. Pentru mulți dintre ei, performanța copilului nu este doar un rezultat, ci o parte din propria implicare și din dorința sinceră de a-l sprijini cât pot de mult. Această implicare vine din iubire și din speranța că sportul va deschide multe uși pentru copilul lor. Tocmai de aceea, uneori presiunea nu este rostită, dar este simțită. Nu pentru că cineva o impune, ci pentru că miza devine emoțională pentru toți cei implicați; pentru părinți, emoțiile sunt adesea la fel de intense. Dorința de a susține, de a proteja, de a vedea progres poate transforma fiecare competiție într-un moment încărcat de speranță. Iar atunci când copilul pierde, nu doare doar rezultatul, ci și neputința de a-l feri de dezamăgire. În astfel de momente, echilibrul emoțional al adultului devine un sprijin esențial pentru echilibrul copilului.
Adesea, ceea ce apasă cel mai mult nu este adversarul, ci întrebarea nerostită: „Dacă nu reușesc, mai sunt la fel de important?” Copiii și adolescenții nu formulează mereu această întrebare în cuvinte, dar o trăiesc. Iar atunci când valoarea personală începe să se confunde cu rezultatul, fiecare greșeală poartă o greutate mai mare decât ar trebui.
În adolescență, identitatea este încă în formare. Sportul poate deveni un spațiu extraordinar de creștere, dar poate deveni și locul în care valoarea personală începe să fie condiționată de rezultat. Atunci când stima de sine se sprijină aproape exclusiv pe performanță, fiecare fluctuație a scorului este trăită ca o fluctuație a propriei valori, iar acest lucru poate face ca presiunea să fie mult mai greu de dus decât competiția în sine. Și totuși, emoțiile acestea nu sunt un semn că ceva este în neregulă, sunt un semn că le pasă.
Înainte de competiție, corpul intră într-o stare naturală de activare; inima bate mai repede, respirația se accelerează, mușchii se pregătesc pentru efort. Nu este slăbiciune, este mobilizare. Diferența apare în felul în care această activare este interpretată. Dacă este percepută ca fiind un semn că: „nu fac față”, poate apărea blocajul. Dacă este înțeleasă ca parte firească a pregătirii, sportivul rămâne prezent în joc și face ceea ce a exersat în ani de antrenamente.
În lucrul cu sportivii tineri, reglarea emoțională este prioritară, căci performanța sănătoasă se construiește atunci când părinții, antrenorii și sportivul vorbesc aceeași limbă. Atunci când dezvoltarea este pusă înaintea rezultatului, iar progresul este apreciat la fel de mult ca victoria. Într-un astfel de climat, competiția rămâne un spațiu de creștere, nu unul de evaluare permanentă.
Rezultatele apar cu ușurință atunci când pregătirea fizică este susținută de echilibru interior. A fi stabil emoțional nu înseamnă să nu mai simți frică ci mai degrabă înseamnă să poți rămâne ancorat și prezent chiar și atunci când frica este acolo.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le descoperă sportivii despre sine în procesul terapeutic este felul în care își vorbesc înainte de competiție. Uneori vocea interioară devine aspră și critică. Alteori, învățând să își regleze dialogul interior, încep să își spună că au muncit pentru acel moment și că o greșeală nu le definește identitatea și că sunt mai mult decât un rezultat.
Presiunea poate produce rezultate pe termen scurt, însă încrederea construiește parcursuri stabile pe termen lung.
În cabinet, accentul nu este pus pe a obține un rezultat cu orice preț, ci pe a construi un spațiu interior în care copilul sau adolescentul să se simtă suficient, chiar și atunci când rezultatul nu este cel dorit. Pentru că performanța fără echilibru poate arăta bine la exterior, dar în interior obosește.
Părinții fac sacrificii reale pentru ca sportul să fie o oportunitate, nu o povară. Iar dincolo de antrenamente, competiții și rezultate, cel mai important cadou rămâne siguranța că valoarea copilului nu este pusă în joc odată cu scorul. Pentru că un copil care știe că este suficient, chiar și atunci când pierde, va avea curajul să joace cu adevărat și să se bucure de tot ceea ce a învățat în ani de practică.
Cu blândețe,
Psih. Ioana-Alexandra Ioniță