Aceasta este povestea mea. Este o dezvăluire de sine. O poveste despre cum m-am pierdut și m-am regăsit și despre cum am învățat să mă iubesc.
Totul a început ca o călătorie tăcută, dar profundă, către descoperirea sinelui meu cel mai înalt. A fost ca un murmur subtil al sufletului, un sentiment că viața pe care o trăiam nu era întreagă, că lipsea ceva esențial. Am simțit chemarea de a mă opri din ritmul nebun al lumii exterioare și de a privi în interior. Această chemare m-a condus către o renaștere spirituală, în care fricile mi-au devenit ghizi, iar umbrele mi-au devenit profesorii care m-au ajutat să-mi regăsesc lumina.
Să-mi accept misiunea și să mă pun pe calea mea nu a fost o revelație bruscă, ci un proces delicat, în care am învățat să îmi ascult inima, să îmi privesc rănile cu compasiune și să mă accept în întregime. Am înțeles că adevărata putere vine din a mă îmbrățișa pe mine însămi în toată vulnerabilitatea și complexitatea mea. Am învățat că pentru a renaște cu adevărat, este necesar să las în urmă tot ce nu îmi mai servește în acest acum, tot ce nu mai rezonează cu Sinele meu din acest prezent.
Am descoperit că pacea interioară vine din alinierea minții, a corpului și a sufletului și că iubirea de sine este cheia către o viață trăită cu sens. În această călătorie am înțeles că spiritualitatea nu este despre perfecțiune, ci despre echilibru – echilibrul dintre lumină și întuneric, dintre rațiune și intuiție, dintre acceptare și acțiune.
Acum patru ani, viața mea a început să se destrame. La început subtil, abia perceptibil. Dar cu timpul fisurile au devenit evidente. Ceva în mine era rupt. Trăiam într-o stare constantă de frică și limitări care mă drenau de orice formă de vitalitate. Mă priveam în oglindă, dar nu mă mai recunoșteam. Era o femeie acolo, dar nu eram eu. Deși, aparent, aveam tot ce îmi doream, mă întrebam adesea: Atât este? Atât sunt eu? Ai tot ce îți doreai cândva. Ce este acest gol? Ioana, de ce nu te bucuri?
Simțeam în interiorul meu că există mai mult, dar nu știam cum să accesez acel ceva. Am început să caut răspunsuri, în cărți, în oameni, în experiențele altora, în orice alt loc în afară de mine însămi. Citeam tot ce găseam, căutam răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu știam cum să le formulez. Cine sunt eu acum? De ce sunt aici? Ce rol am pe Pământ? Așa este oare pentru toată lumea?
Deși formarea mea ca psiholog și psihoterapeut, mi-a oferit multe răspunsuri, parcă nu era suficient. Aveam nevoie de mai mult. Îmi lipsea ceva, o piesă pe care nu o puteam găsi niciunde. Părea că pe măsură ce caut răspunsuri, întrebările deveneau tot mai complexe.
Apoi, pandemia a venit ca un val care mi-a amplificat toate fricile și nesiguranțele. 2020 a fost un moment de cotitură. A fost anul în care durerea a devenit parte integrantă a vieții mele. În iunie, am pierdut persoana care mi-a fost sprijin și lumină încă din copilărie. A fost omul care a văzut toată divinitatea din mine, chiar și atunci când tot ce cunoșteam era frică și deznădejde. Am simțit cum o parte din mine s-a frânt odată cu plecarea ei. Aveam sufletul făcut bucăți. A fost mai mult decât pierderea unei bunici, a fost pierderea unei părți din mine.
Privind înapoi, realizez că acela a fost începutul conștientizării mele de sine. Dar pe atunci, nu știam ce înseamnă și cum să fac față. Mă simțeam deconectată de mine însămi, ca și cum viața mea se desfășura fără ca eu să fiu cu adevărat prezentă. Eram pe pilot automat. Amorțită. Așa am trăit următorii doi ani, într-o stare de vid interior, dar cu zâmbetul pe buze ca nu cumva să-mi vadă cineva tot ce simt pe interior.
Am visat întotdeauna să fiu mamă. În 2021, am rămas însărcinată, dar 3 luni mai târziu am pierdut sarcina. M-am supărat rău și m-am certat cu Dumnezeu. M-am simțit abandonată și singură. Nu găseam alinare nicăieri. Auzeam în jurul meu că e foarte bine că s-a întâmplat așa, că este selecție naturală și că voi fi bine. Trece. Simțeam cum mor pe interior. Părea că nimeni nu-mi vede durerea. A fost nevoie să fiu puternică. Zâmbeam. Încă o dată, ca și când nu trăisem destule. L-am întrebat pe EL: De ce eu? De ce așa? Cu ce am greșit? Dar nu am primit niciun răspuns. Nu era încă momentul să știu…
Despre ce înseamnă cu adevărat o trezire spirituală aveam să aflu 4 ani mai târziu…
În vara lui 2023, am avut curajul să privesc cu adevărat în interior și am realizat cât de tare mă afundasem în durere și în neputință. Căsnicia mea era în derivă. Am știut că a venit momentul să schimb ceva. Nu venea nimeni să mă salveze. Era în responsabilitatea mea să o fac. Eu și omul cu care am crescut împreună aproape 11 ani am decis să ne despărțim. Discret, în stilul nostru caracteristic.
Frica de necunoscut era copleșitoare. O simțeam în fiecare fibră, în fiecare celulă a corpului meu. Dar, ciudat, în același timp trăiam și o senzație că ceva important urma să se întâmple pentru mine. Așa că am decis să mă aduc înapoi la mine. Să mă întorc acasă. Să îmi dau voie să redescopăr cine sunt și să învăț cum să fiu singură.
Trăiam un sentiment straniu. Cum ar trebui să mă comport acum? Ce să fac? Cum să mă întorc la numele tatălui meu? Cum să fiu divorțată? Oh, ce eșec…
Deși la exterior totul părea în regulă și măștile mele sociale funcționau perfect, în interiorul meu simțeam un gol imens. Eram speriată și îndurerată. Simțeam că am dat greș ca femeie și ca soție. Erau sentimente pe care nu le puteam conține. Eram pierdută. Așa că am ales calea ușoară și m-am refugiat în muncă. Am făcut-o ca să evit să simt.
La început de Decembrie 2023, ceva s-a schimbat. O pacientă a venit la cabinet și mi-a povestit ceva incredibil. Un miracol pe care niciuna dintre noi nu-l putea explica rațional. Era despre ceva ce a pățit fiul ei, dar acea poveste m-a atins într-un mod neașteptat. Deși nu este povestea mea de împărtășit, ceea ce mi-a spus a avut un impact major asupra mea. Îmi amintesc că i-am spus: „Nu știu cum să interpretez ce s-a întâmplat, dar dacă copilul tău este bine acum, cred că este important să acceptăm că uneori se mai întâmplă și miracole.„ Acea zi a schimbat ceva în mine. M-a făcut să privesc altfel viața și să găsesc în experiența ei o stare de liniște și de pace profundă.
Cu două zile înainte de Crăciun, am primit un telefon. O voce blândă îmi cerea o programare. Dintr-o eroare de comunicare, am stabilit să ne vedem în a doua zi de Crăciun. Ne-am văzut. Trăia o situație extrem de dificilă, era în pericol. Eram îngrijorată pentru integritatea ei fizică și psihică, dar în toată durerea ei, ea era liniștită și împăcată. Am întrebat-o cum poate fi atât de calmă în fața unei asemenea situații, iar ea mi-a răspuns cu o seninătate care mi-a rămas ca o amprentă în suflet: „Nu sunt niciodată singură. Sunt înconjurată de divinitate. Știu că voi fi bine.” (Din rațiuni de confidențialitate și etică profesională nu am redat răspunsul ei cu exactitate). Mă simțeam neputincioasă. Voiam să o salvez, simțeam că nu fac suficient pentru ea. Părea că nu conștientizează cu adevărat pericolul în care se află. Întâlnirea cu ea a fost o experiență greu de pus în cuvinte, și mai târziu am înțeles că a reprezentat următoarea etapă în ce aveam să descopăr despre mine.
Iată cum a început totul. Astăzi sunt recunoscătoare pentru fiecare pas pe care l-am făcut și pentru sufletele care, prin cuvintele și acțiunile lor, mi-au luminat calea exact la momentul potrivit. Sunt recunoscătoare pentru toate provocările pe care le-am traversat, pentru că acum, privind înapoi, mă uit la ele cu compasiune și iubire. Înțeleg că toate acele momente au avut un rol important în dezvoltarea mea și m-au ajutat să mă regăsesc.
Iată câțiva dintre cei mai importanți pași făcuți de mine pe acest drum de creștere personală:
Aceste reflecții vin dintr-un loc de onoare, vulnerabilitate și creștere. Îmi doresc ca fiecare persoană care trece printr-o astfel de transformare să găsească puterea și curajul de a îmbrățișa acest proces sacru de renaștere, chiar dacă pe alocuri pare greu de înțeles și de integrat.
Simt să mulțumesc cu inima celor care au crezut în mine atunci când eu însămi mă simțeam pierdută în goluri greu de conținut. Sunt profund recunoscătoare că pașii mei au fost călăuziți către voi și ați văzut lumina din mine chiar și atunci când părea că sunt înconjurată doar de întuneric. Ați amplificat-o prin iubire, acceptare și prin călăuzirea voastră plină de înțelepciune. M-ați îndemnat să fac mă reconstruiesc, să privesc în adâncul meu și să-mi regăsesc compasul interior, cu încrederea că sunt pregătită pentru această călătorie de transformare.
Simt să îți mulțumesc ție, suflet drag (nu o să-ți dau numele), curcubeul inimii mele, din momentele cele mai întunecate, când mă simțeam apăsată de durere, frică și de neputință. Fără lumina și iubirea ta, ar fi fost mult mai greu să găsesc ieșirea din întuneric. Recunoștința și iubirea mea pentru tine nu poate fi exprimată în cuvinte.
Le mulțumesc și celor care au ales să rămână alături de mine pe acest drum, dar și celor care au ales să plece, învățându-mă lecții valoroase despre renunțare și creștere.
În toată această călătorie am înțeles că spiritualitatea este despre a sta la masă cu fricile tale și despre a le integra, nu despre a le cultiva. Spiritualitatea cultivă iubirea și acceptarea dintr-un loc de iubire, nu dintr-un loc de frică.
Și acum simt să vă las cu o întrebare ce îndeamnă la introspecție:
Dacă Dumnezeu te iubește și te acceptă exact așa cum ești, tu de ce nu poți face la fel?!?
Vă îmbrățișez cu inima, 🪽🪽
Ioana-Alexandra Ioniță