Am privilegiul de a fi aproape de adolescenți. Îi însoțesc cu grijă în procesul lor de autocunoaștere și, de fiecare dată, cu fiecare trăire a lor, ceva în mine are un ecou puternic. Cu temerile lor, cu întrebările, cu curajul de a simți totul atât de intens.
Adolescența nu este doar o etapă. Este o lume întreagă. O lume fragilă și plină de forță, ce merită a fi ascultată cu inima, nu doar cu mintea.
Dacă ai un adolescent în viața ta, copilul tău, elevul tău, fratele tău sau poate propriul tău „Eu” de demult, poate că ceea ce urmează îți va aduce o perspectivă diferită. Sau doar o tresărire. Sau o amintire. Sau poate o așezare mai blândă cu tine.
Am văzut Adolescence, miniseria-documentar disponibilă pe Netflix, ce surprinde cu o sinceritate rară frământările adolescenței, acea lume interioară intensă, fragilă și adesea invizibilă pentru ochii adulților. Și, dincolo de privirea de spectator, am simțit să o privesc și cu ochii specialistului ce stă aproape de această etapă atât de delicată a vieții.
Sunt psihoterapeut integrativ și în practica mea lucrez și cu adolescenți. Sunt onorată să învăț zilnic despre fragilitatea și forța adolescenței, chiar din mijlocul ei. Poate tocmai de aceea, filmul m-a atins profund. Pentru că nu judecă, ci observă. Nu acuză, ci încearcă să înțeleagă. Adolescence este acel gen de poveste ce vine ca o oglindă, nu neapărat a prezentului, ci a trecutului care încă mai doare sau care încă mai luminează în noi. O invitație la introspecție și acceptare, mai ales că uităm adesea cât de provocator poate fi să fii tânăr.
A fi adolescent înseamnă să fii între lumi. Să nu mai fii copil, dar să nu fii nici adult. Să încerci să-ți construiești o identitate, dar cu cărămizi ce încă nu s-au uscat. Filmul surprinde cu sinceritate acest proces dureros; nevoia de a fi „cineva”, dar și presiunea de a te încadra și de a fi acceptat. Personajul principal e prins între cine simte că este și cine „ar trebui” să fie pentru a nu fi respins. De aici apar alegerile nepotrivite, comportamentele provocatoare, tăcerile adânci. Reacții care nu sunt despre răzvrătire, ci despre durere. Despre acel strigăt mut: „Vede cineva cine sunt cu adevărat? Mă aude oare cineva?”
Un strat profund al filmului este tensiunea dintre generații. Părinți bine intenționați, dar epuizați sau prinși în propriile răni, se întâlnesc cu adolescenți care au nevoie de mai mult decât de reguli, ci au nevoie de prezență. Filmul nu expune doar suferința tinerilor, ci și neputința adulților. Iar în această ruptură tăcută se naște una dintre cele mai importante lecții: uneori nu e nevoie de soluții, ci de conectare. Nu e despre cine are dreptate, ci despre cine rămâne aproape.
Pentru adolescenți, iubirea le poate fi colac de salvare. Uneori, este singurul loc în care simt că pot fi văzuți și primiți. Relația din film nu e idealizată, ea este fragilă, intensă, reală. Se naște între suflete care nu cer „fericire”, ci înțelegere. Dar iubirea, când devine singura ancoră într-o lume haotică, poate deveni și risc. Și totuși, în această fragilitate, filmul găsește o frumusețe autentică.
În miezul acestei povești stă un gest extrem, născut nu din răutate, ci dintr-o durere neîmblânzită. Filmul nu o justifică. Nici nu o explică simplist. Doar încearcă să arate cum, uneori, ceea ce pare a fi de neînțeles poate fi rezultatul unui lung șir de momente în care nimeni n-a întrebat: „Cum ești, cu adevărat?”
Poate că tocmai acesta este mesajul filmului: în absența relației, în absența unei prezențe reale, durerea crește pe dinăuntru. Și când nu găsește loc să fie văzută sau rostită, poate exploda acolo unde doare cel mai tare. Nu ca răzbunare. Ci ca strigăt disperat.
Filmul devine o invitație la introspecție. Să ne amintim cum e să nu știi cum să ceri iubire. Să simți totul mult prea intens. Să vrei doar ca cineva să spună: „E ok. Ești suficient. Sunt aici.”
Poate că, în loc să cerem adolescenților să fie maturi, le putem oferi noi acceptare și înțelegere. Nu prin sfaturi, ci prin ascultare. Nu prin control, ci prin prezență. Nu prin a-i modela, ci prin a-i însoți în a descoperi cine au să devină.
Văd în ochii lor nevoia de a fi văzuți, nu judecați. De a fi iubiți, nu reparați. De a simți că nu sunt singuri în tumultul prin care trec. Dacă am putea privi adolescenții cu mai puțină teamă și mai puțină grabă de a-i corecta, am descoperi ceva extraordinar: ei nu vor perfecțiune. Vor doar să fie iubiți. Acolo unde sunt. Așa cum sunt.
Poate că nu vom înțelege mereu rebeliunea sau tăcerile lor. Dar putem rămâne aproape. Uneori, e de ajuns doar să le fim.
Ce avem de învățat noi, adulții, de la ei? Deseori ei sunt cei care ne arată ce înseamnă curajul de a simți totul la intensitate maximă. Ne provoacă la sinceritate. Ne obligă să fim autentici. Nu suportă măștile. Iar asta e un dar, nu un defect. Poate că provocarea nu este să-i „educăm”, ci doar să fim oameni întregi în preajma lor. Să fim noi înșine ceea ce le cerem lor să devină.
Și poate că nu este întâmplător cât de provocator ne este uneori, să fim în preajma lor. Poate că ceea ce doare în întâlnirea cu ei nu e doar neputința de a-i înțelege, ci și reactivarea propriului nostru adolescent interior; acel Eu rănit, confuz și neauzit. Adolescentul din noi care n-a fost ținut destul. Care s-a simțit prea mult. Sau deloc. Care n-a avut loc pentru întrebări. Sau pentru greșeli. Care a învățat să tacă. Să se protejeze. Să plece de lângă el însuși ca să poată rămâne lângă ceilalți. Și poate că tocmai acolo, în acea rană veche, se află șansa unei vindecări. Poate că, învățând să fim lângă adolescenții din jurul nostru, învățăm, încet și cu blândețe, să fim și lângă cel ce salășuiește în fiecare dintre noi.
Și poate că, într-un fel tăcut, fiecare dintre noi își retrăiește, din când în când, propria adolescență.
De fiecare dată când ne pierdem și ne căutăm.
De fiecare dată când inima noastră nu mai știe cine este.
De fiecare dată când vrem să fim văzuți, dar nu știm cum să cerem asta.
Așa cum spuneam mai sus, nu cred că este vorba despre o etapă, ci mai degrabă despre un spațiu viu, ce ne vizitează în momentele noastre de transformare. Atunci, avem nevoie de siguranță, acceptare și iubire necondiționată.
Pentru adolescenții din viața noastră, dar și pentru adolescentul nostru interior, cel mai frumos cadou pe care îl putem oferi este prezența. Prezența care nu vrea să repare, ci doar să rămână. Să privească cu blândețe. Să spună, fără cuvinte: „Sunt aici. Te văd. Ești suficient.”
Cu blândețe și iubire,
Psih. Ioana-Alexandra Ioniță