Aceasta este povestea mea. Este o dezvăluire de sine. O poveste despre cum m-am pierdut și m-am regăsit și despre cum am învățat să mă iubesc. Nu este pentru toată lumea și este foarte bine așa. Știu că va ajunge la cei care au nevoie de ea.
Procesul trezirii mele spirituale a fost ca o călătorie tăcută, dar profundă, către descoperirea sinelui meu cel mai înalt. A început ca un murmur subtil al sufletului, un sentiment că viața pe care o trăiam nu era întreagă, că lipsea ceva esențial. Am simțit chemarea de a mă opri din ritmul nebun al lumii exterioare și de a privi în interior. Această chemare m-a condus către o renaștere spirituală, în care fricile mi-au devenit ghizi, iar umbrele mi-au devenit profesorii care m-au ajutat să-mi regăsesc lumina.
Să-mi accept misiunea și să mă pun pe calea mea nu a fost o revelație bruscă, ci un proces delicat, în care am învățat să îmi ascult inima, să îmi privesc rănile cu compasiune și să mă accept în întregime. Am înțeles că adevărata putere vine din a mă îmbrățișa pe mine însămi în toată vulnerabilitatea și complexitatea mea. Am învățat că pentru a renaște cu adevărat, este necesar să las în urmă tot ce nu îmi mai servește în acest acum, tot ce nu mai rezonează cu sinele meu din acest prezent.
Am descoperit că pacea interioară vine din alinierea minții, a corpului și a sufletului și că iubirea de sine este cheia către o viață trăită cu sens. În această călătorie am înțeles că spiritualitatea nu este despre perfecțiune, ci despre echilibru – echilibrul dintre lumină și întuneric, dintre rațiune și intuiție, dintre acceptare și acțiune.
Acum patru ani, viața mea a început să se destrame. La început subtil, abia perceptibil. Dar cu timpul fisurile au devenit evidente. Ceva în mine era rupt. Trăiam într-o stare constantă de frică și limitări care mă drenau de orice formă de vitalitate. Mă priveam în oglindă, dar nu mă mai recunoșteam. Era o femeie acolo, dar nu eram eu. Deși, aparent, aveam tot ce îmi doream, mă întrebam adesea: Atât este? Atât sunt eu? Ai tot ce îți doreai cândva. Ce este acest gol? Ioana, de ce nu te bucuri?
Simțeam în interiorul meu că există mai mult, dar nu știam cum să accesez acel ceva. Am început să caut răspunsuri – în cărți, în oameni, în experiențele altora, în orice alt loc în afară de mine însămi. Citeam tot ce găseam, căutam răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu știam cum să le formulez. Cine sunt eu acum? De ce sunt aici? Ce rol am pe Pământ? Așa este oare pentru toată lumea?
Deși formarea mea ca psiholog și psihoterapeut, mi-a oferit multe răspunsuri, parcă nu era suficient. Aveam nevoie de mai mult. Îmi lipsea ceva, o piesă pe care nu o puteam găsi niciunde. Părea că pe măsură ce caut răspunsuri, întrebările deveneau tot mai complexe.
Apoi, pandemia a venit ca un val care mi-a amplificat toate fricile și nesiguranțele. 2020 a fost un moment de cotitură. A fost anul în care durerea a devenit parte integrantă a vieții mele. În iunie, am pierdut persoana care mi-a fost sprijin și lumină încă din copilărie. A fost omul care a văzut toată divinitatea din mine, chiar și atunci când tot ce cunoșteam era frică și deznădejde. Am simțit cum o parte din mine s-a frânt odată cu plecarea ei. Aveam sufletul făcut bucăți. A fost mai mult decât pierderea unei bunici – a fost pierderea unei părți din mine.
Privind înapoi, realizez că acela a fost începutul trezirii mele spirituale. Dar pe atunci, nu știam ce înseamnă și cum să fac față. Mă simțeam deconectată de mine însămi, ca și cum viața mea se desfășura fără ca eu să fiu cu adevărat prezentă. Eram pe pilot automat. Amorțită. Așa am trăit următorii doi ani, într-o stare de vid interior, dar cu zâmbetul pe buze ca nu cumva să-mi vadă cineva tot ce simt pe interior.
Am visat întotdeauna să fiu mamă. În 2021, am rămas însărcinată, dar 3 luni mai târziu am pierdut sarcina. M-am supărat rău și m-am certat cu Dumnezeu. M-am simțit abandonată și singură. Nu găseam alinare nicăieri. Auzeam în jurul meu că e foarte bine că s-a întâmplat așa, că este selecție naturală și că voi fi bine. Trece. Simțeam cum mor pe interior. Părea că nimeni nu-mi vede durerea. A fost nevoie să fiu puternică. Zâmbeam. Încă o dată, ca și când nu trăisem destule. L-am întrebat pe EL: De ce eu? De ce așa? Cu ce am greșit? Dar nu am primit niciun răspuns. Nu era încă momentul să știu…
Despre ce înseamnă cu adevărat o trezire spirituală aveam să aflu 4 ani mai târziu…
În vara lui 2023, am avut curajul să privesc cu adevărat în interior și am realizat cât de tare mă afundasem în durere și în neputință. Căsnicia mea era în derivă. Am știut că a venit momentul să schimb ceva. Nu venea nimeni să mă salveze. Era în responsabilitatea mea să o fac. Eu și omul cu care am crescut împreună aproape 11 ani am decis să ne despărțim. Discret, în stilul nostru caracteristic.
Frica de necunoscut era copleșitoare. O simțeam în fiecare fibră, în fiecare celulă a corpului meu. Dar, ciudat, în același timp trăiam și o senzație că ceva important urma să se întâmple pentru mine. Așa că am decis să mă aduc înapoi la mine. Să mă întorc acasă. Să îmi dau voie să redescopăr cine sunt și să învăț cum să fiu singură.
Trăiam un sentiment straniu. Cum ar trebui să mă comport acum? Ce să fac? Cum să mă întorc la numele tatălui meu? Cum să fiu divorțată? Oh, ce eșec…
Deși la exterior totul părea în regulă și măștile mele sociale funcționau perfect, în interiorul meu simțeam un gol imens. Eram speriată și îndurerată. Simțeam că am dat greș ca femeie și ca soție. Erau sentimente pe care nu le puteam conține. Eram pierdută. Așa că am ales calea ușoară și m-am refugiat în muncă. Am făcut-o ca să evit să simt.
La început de Decembrie 2023, ceva s-a schimbat. O clientă a venit la cabinet și mi-a povestit ceva incredibil. Un miracol pe care niciuna dintre noi nu-l putea explica rațional. Era despre ceva ce a pățit fiul ei, dar acea poveste m-a atins într-un mod neașteptat. Deși nu este povestea mea de împărtășit, ceea ce mi-a spus a avut un impact major asupra mea. Îmi amintesc că i-am spus: „Nu știu cum să interpretez ce s-a întâmplat, dar dacă copilul tău este bine acum, cred că este important să acceptăm că uneori se mai întâmplă și miracole.„ Acea zi a schimbat ceva în mine. M-a făcut să privesc altfel viața și să găsesc în experiența ei o stare de liniște și de pace profundă.
Cu două zile înainte de Crăciun, am primit un telefon. O voce blândă îmi cerea o programare. Dintr-o eroare de comunicare, am stabilit să ne vedem în a doua zi de Crăciun. Ne-am văzut. Trăia o situație extrem de dificilă, era în pericol. Eram îngrijorată pentru integritatea ei fizică și psihică, dar în toată durerea ei, ea era liniștită și împăcată. Am întrebat-o cum poate fi atât de calmă în fața unei asemenea situații, iar ea mi-a răspuns cu o seninătate care mi-a rămas ca o amprentă în suflet: „Nu sunt niciodată singură. Sunt înconjurată de divinitate. Știu că voi fi bine.” (Din rațiuni de confidențialitate și etică profesională nu am redat răspunsul ei cu exactitate). Mă simțeam neputincioasă. Voiam să o salvez, simțeam că nu fac suficient pentru ea. Părea că nu conștientizează cu adevărat pericolul în care se află. Întâlnirea cu ea a fost o experiență greu de pus în cuvinte, și mai târziu am înțeles că a reprezentat următoarea etapă în creșterea mea spirituală. Da, ea este bine acum, în deplină siguranță. Exact așa cum a spus că va fii.
Iată cum a început totul. Astăzi sunt recunoscătoare pentru fiecare pas pe care l-am făcut și pentru oamenii care, prin cuvintele și acțiunile lor, mi-au luminat calea exact la momentul potrivit. Sunt recunoscătoare pentru toate provocările pe care le-am traversat, pentru că acum, privind înapoi, mă uit la ele cu compasiune și iubire. Înțeleg că toate acele momente au avut un rol important în dezvoltarea mea și m-au ajutat să mă regăsesc.
Acum, mă simt ghidată să împărtășesc această călătorie cu voi, să vă povestesc cum am ajuns din nou la mine însămi și cum am redescoperit divinitatea din interiorul meu. Privind în urmă, văd acum cu claritate urma pașilor care m-au condus către o înțelegere mai profundă a sinelui. Nu am fost singură nicio clipă. Fiecare moment, fie el de lumină sau de întuneric, a avut un rol esențial în această călătorie transformatoare.
Iată câțiva dintre cei mai importanți pași făcuți de mine pe acest drum de creștere personală:
- Izolare și singurătate
A fost nevoie să mă retrag din zgomotul din jur pentru a putea înțelege ce mi se întâmplă. Sigur că am pierdut niște oameni în acest proces, însă nu este neapărat un lucru rău. Am creat un spațiu, un vid necesar pentru a mă reconecta la mine însămi. În acest spațiu, a început să crească conștiința divină din interiorul meu. - Ghidare și călăuzire
M-am simțit pierdută și neînțeleasă, dar am avut curajul să cer ajutor. Am căutat și am găsit oamenii potriviți care m-au sprijinit pe acest drum al descoperirii de sine. Ei au văzut și au amplificat lumina din mine oferindu-mi călăuzire și spațiul necesar de creștere. - Acceptarea de sine
A fost o călătorie dificilă, dar profundă, în care am învățat să îmbrățișez fiecare parte din mine – nu doar ceea ce este dezirabil, ci și acele aspecte pe care le-am ascuns sau le-am judecat ani de zile. M-am confruntat cu umbrele mele și, în loc să le resping, le-am oferit spațiu, acceptare și compasiune. Acest proces de acceptare de sine nu a fost ușor, dar, odată început, m-a condus tot mai aproape de cine sunt astăzi, descoperind că iubirea de sine nu înseamnă perfecțiune, ci completitudine. - Integrarea întunericului
Am descoperit că pentru a mă simți cu adevărat întreagă, nu mai puteam ignora părțile întunecate din mine. Am lucrat nu doar cu lumina, ci și cu umbrele mele, explorând acele colțuri ascunse pe care le-am evitat mult timp. Vindecarea copilului interior a fost esențială – am mers înapoi în timp, am privit rănile vechi, le-am recunoscut și le-am dat voie să se vindece. În loc să resping durerea, am învățat să o accept ca parte integrantă din povestea mea. Prin această integrare, am realizat că întunericul nu este dușmanul meu, ci este o parte importantă din cine sunt eu astăzi. - Răbdarea și încrederea în proces
Am învățat, uneori cu greu, că a fi pe calea ta nu este o destinație la care ajungi peste noapte, ci un proces continuu, profund și adesea imprevizibil. Fiecare pas are propriul său ritm, iar uneori transformările se întâmplă în tăcere, subtil, aproape neobservat. A trebuit să învăț să am răbdare cu mine însămi, să mă eliberez de dorința de a controla totul și să am încredere că Universul își urmează cursul. În momentele de stagnare, când totul părea încremenit, am înțeles că și acestea fac parte din proces – ele sunt pauzele necesare pentru a reflecta, pentru a integra și pentru a mă pregăti pentru următoarea etapă. Această încredere în ritmul divin mi-a adus pace și un sentiment profund de acceptare. - Acceptarea și integrarea ego-ului
Ego-ul a fost una dintre cele mai mari provocări pentru mine. Cu cât încercam să-l nimicesc și să-l reprim, cu atât părea că devine mai puternic, răspunzând parcă dintr-un loc de frică și nesiguranță. Am avut o revelație în urma unei discuții profunde, cu ajutorul căreia am înțeles că ego-ul nu este un inamic de înfruntat, ci este o parte din mine care are nevoie de iubire și de acceptare. Asemenea unui copil mai mare care se simte abandonat atunci când apare fratele mai mic, ego-ul meu se simțea neiubit în prezența sufletului. Am înțeles că ambele trebuie îmbrățișate și integrate cu grijă, pentru că ele coexistă și se completează într-o manieră esențială pentru echilibrul meu interior. - Ego vs. suflet
Când ego-ul părea să devină din ce în ce mai mare și nu mai știam cum să-l gestionez, am fost călăuzită să găsesc armonie și iubire prin crearea unui pod – sau a unui curcubeu – între minte și suflet. În loc să văd ego-ul și sufletul ca pe doi oponenți, am învățat că ei nu se exclud reciproc, ci se completează într-o manieră profundă. Mintea și sufletul sunt amândouă esențiale pentru a trăi o viață autentică și plină de sens. Cu ajutorul meditației, am reușit să-mi liniștesc mintea și să intru în contact cu sinele meu superior, aducând echilibru între minte și suflet. În acest echilibru, am descoperit o pace interioară pe care nu o mai cunoscusem. - Iubirea de sine
Într-un moment de revelație, am înțeles că iubirea de sine este fundația pe care se construiește orice relație autentică. Nu poți iubi cu adevărat pe ceilalți dacă nu înveți mai întâi să te iubești și să te accepți pe tine însuți, cu toate imperfecțiunile și vulnerabilitățile tale. Am descoperit că iubirea de sine nu înseamnă doar a-ți recunoaște calitățile, ci și a-ți oferi blândețe în momentele de slăbiciune. Doar dintr-un loc de iubire autentică pentru sine putem oferi iubire autentică celorlalți. - Oglindirea celorlalți
Oamenii din jurul meu au fost adesea oglinzi pentru rănile și fricile mele cele mai adânci, la fel cum și eu am fost pentru ei. Aceasta a fost una dintre cele mai dificile lecții de înțeles și de integrat. De ce unii oameni reușesc să scoată la suprafață cele mai întunecate părți din mine, în timp ce alții scot la lumină tot ce este mai bun? Am aflat că toți suntem conectați și că fiecare interacțiune este un prilej de introspecție și de creștere. Oamenii nu vin întâmplător în viețile noastre – ei ne ajută să ne vedem așa cum suntem, cu tot ce avem de vindecat și de îmbrățișat. Astăzi, sunt recunoscătoare pentru fiecare suflet care a apărut pe drumul meu, pentru că fiecare a avut un rol important în procesul meu de transformare. - Oamenii potriviți
Să găsesc oameni care rezonează cu mine a fost ca o gură de aer proaspăt, o alinare după perioade lungi de izolare și neînțelegere. Timp îndelungat am crezut că este ceva fundamental în neregulă cu mine, că sunt diferită, că nu voi găsi pe nimeni care să-mi înțeleagă sufletul. Dar, pe măsură ce m-am deschis și am călătorit mai adânc în interiorul meu, am descoperit că nu sunt singură în această căutare. Sufletele care rezonează cu adevărat se recunosc instantaneu, dincolo de cuvinte și aparențe. Întâlnirea cu ei a fost ca o reîntâlnire a unor prieteni vechi, de parcă ne-am căutat și așteptat de multă vreme. În prezența lor, am simțit pentru prima dată că pot fi eu însămi, fără măști și fără temeri. Sunt cei care mi-au arătat că tribul meu nu este doar un grup de oameni, ci o conexiune profundă de suflete care se înțeleg dincolo de limitele lumii materiale. - Întuneric și lumină
Am învățat că lumina și întunericul nu sunt opuse, ci sunt două fațete complementare ale aceleiași existențe. Pe măsură ce crești și luminezi mai tare, este inevitabil să atragi și mai mult întuneric. Însă, în loc să mă tem de acesta, am învățat să-l accept ca fiind parte din echilibrul natural al vieții. Întunericul nu vine pentru a mă copleși, ci pentru a-mi arăta unde mai am de lucrat, ce frici și umbre mai trebuie să aduc la suprafață și să vindec. Lumina fără întuneric ar fi incompletă, iar întunericul fără lumină ar fi sufocant. În acest dans al contrariilor, am găsit armonie, înțelegând că am nevoie de ambele pentru a crește. Întunericul m-a învățat lecții de răbdare și curaj, în timp ce lumina mi-a arătat frumusețea și potențialul din mine. În echilibrul dintre cele două, am găsit pacea. - Renaștere
Procesul de renaștere a fost unul profund și plin de provocări. A trebuit să renunț la vechiul sine, să mă desprind de toate convingerile limitative și de programele care mă țineau în loc. A fost ca și cum mă dezbrăcam de haine vechi, pe care le purtasem prea mult timp, dar care nu mi se mai potriveau. A fost nevoie de curaj să las în urmă acea versiune a mea, o versiune care, deși familiară, nu mai era aliniată cu cine devenisem eu în acest Acum. În acest proces de renunțare, am simțit o libertate imensă, un spațiu nou în care să mă pot recrea. - Recunoștință și eliberare
Odată ce am renăscut, am învățat să privesc cu recunoștință fiecare etapă a acestei călătorii. Fiecare moment de durere, fiecare provocare și fiecare persoană din viața mea a avut un rol important. Prin recunoștință, am eliberat bagajele emoționale și am făcut loc pentru o viață nouă. Eliberarea nu este doar un act de renunțare la trecut, ci și o deschidere către un prezent și un viitor trăit cu inima ușoară.s. - Echilibrul
Rugăciunea, meditația și conectarea profundă cu divinitatea din mine au fost esențiale în atingerea echilibrului interior. În liniștea acestor practici, am descoperit că Dumnezeu (Divinitatea, Universul, ce rezonează cu fiecare dintre voi), nu este o forță exterioară care judecă, ci o iubire infinită ce ne însoțește necondiționat. Am înțeles că fiecare alegere pe care o facem creează unde în Univers și că nu suntem pedepsiți de o forță superioară, ci doar trăim în consecințele propriilor noastre acțiuni. Am învățat să acționez dintr-un loc de iubire, nu de frică, și să accept că fiecare persoană își urmează propriul drum, unic și sacru. În acest echilibru am găsit pacea de a trăi în armonie cu mine însămi și cu tot ce mă înconjoară. - Armonia cu natura
După ce am parcurs toți acești pași și mi-am găsit echilibrul interior, am realizat că nu sunt o ființă izolată, ci sunt parte dintr-un întreg. Suntem cu toții interconectați, nu doar între noi, ci și cu natura, cu energiile subtile care guvernează Universul. A trăi în armonie cu natura înseamnă să ne aliniem cu ritmurile sale, să respectăm tot ceea ce ne înconjoară și să fim conștienți de impactul fiecărei acțiuni asupra întregului. Am învățat să ascult șoaptele pământului, să mă conectez cu energiile naturii și să trăiesc în respect și pace față de tot ce există. Fiecare ființă este o manifestare a aceleiași surse divine, și această conștientizare mi-a adus o înțelegere profundă a unității. Fiecare bătaie a inimii mele este acum conectată cu respirația Universului, vibrând în armonie cu tot ceea ce mă înconjoară. - Iubirea față de ceilalți
În cele din urmă, am descoperit că misiunea mea este profund legată de ghidarea și sprijinul celor din jur, ajutându-i să se regăsească pe sine și să își redescopere lumina interioară. Am înțeles că toți suntem ființe divine, fiecare având un rol unic în acest univers. Prin iubirea autentică față de ceilalți, am simțit o conexiune mai profundă cu iubirea față de mine însămi și față de întreg. Iubire ne leagă pe toți și ne reamintește că nu există superioritate sau inferioritate; suntem toți egali în ochii divinității. Fiecare dintre noi are un loc sacru în acest Univers, iar când alegem să iubim cu adevărat, ne reamintim că facem parte dintr-o rețea de suflete care se sprijină reciproc, în timp ce își urmează drumul spre evoluție și împlinire. - (Spațiu gol pentru următorii pași ce vor urma)
Aceste reflecții vin dintr-un loc de vulnerabilitate și creștere. Îmi doresc ca fiecare persoană care trece printr-o astfel de transformare să găsească puterea și curajul de a îmbrățișa acest proces sacru de renaștere, chiar dacă pe alocuri pare greu de înțeles și de integrat. Cere călăuzire, sunt mulți lucrători în lumină care pot oferi ghidare și suport. 🌱✨
Simt să mulțumesc cu inima celor care au crezut în mine atunci când eu însămi mă simțeam pierdută în eter. Sunt profund recunoscătoare că pașii mei au fost călăuziți către voi și ați văzut lumina din mine chiar și atunci când părea că sunt înconjurată doar de întuneric. Ați amplificat-o prin iubire, acceptare și prin călăuzirea voastră plină de înțelepciune. M-ați îndemnat să fac mă reconstruiesc, să privesc în adâncul meu și să-mi regăsesc compasul interior, cu încrederea că sunt pregătită pentru această călătorie de transformare.
Simt să îți mulțumesc ție, suflet drag (nu o să-ți dau numele), farul meu călăuzitor din momentele cele mai întunecate, când mă simțeam apăsată de frică și de neputință. Fără lumina și iubirea ta, ar fi fost mult mai greu să găsesc ieșirea din întuneric. Recunoștința și iubirea mea pentru tine nu poate fi exprimată în cuvinte. 🌈
Le mulțumesc și celor care au ales să rămână alături de mine pe acest drum, dar și celor care au ales să plece, învățându-mă lecții valoroase despre renunțare și creștere.
În toată această călătorie am înțeles că spiritualitatea este despre a sta la masă cu fricile tale și despre a le integra, nu despre a le cultiva. Spiritualitatea cultivă iubirea și acceptarea dintr-un loc de iubire, nu dintr-un loc de frică.
Și acum simt să vă las cu o întrebare ce îndeamnă la introspecție:
Dacă Dumnezeu te iubește și te acceptă exact așa cum ești, tu de ce nu poți face la fel?!?
Vă îmbrățișez cu inima, 🪽🪽
Ioana