Despre visuri mari, eforturi nevăzute și echilibru în sport
Un manifest blând pentru sportivi, părinți și antrenori
În fiecare copil ce visează să ajungă departe în fotbal există o dorință ce-l motivează să meargă mai departe. O speranță pură că va reuși, că va fi văzut, că va face mândri pe cei ce cred în el. Iar în fiecare părinte care îl duce, zi de zi, spre antrenamente, se află o inimă plină de iubire, de renunțări tăcute și de dorința sinceră de a-l susține pe drumul lui. Performanța e un drum cu multe daruri, dar și cu multe renunțări. Cu dimineți reci și seri târzii, cu presiuni și gânduri nespuse. Cu antrenamente din care lipsesc sărbători, ieșiri și joacă. Și, uneori, în acest efort constant de a deveni cineva, uităm de cine suntem cu adevărat.
E un text despre a vedea și a înțelege, nu despre a judeca. Despre toți cei care dau tot ce au mai bun, uneori fără să spună cât de mult îi costă. E o reamintire blândă că, în mijlocul oricărui efort, rămânem, înainte de toate, oameni. Și avem nevoie să fim bine cu noi.
Copiii intră în sport cu inimile larg deschise. Aleargă cu bucurie, râd, se joacă. Apoi învață că trebuie să muncească, să se depășească și să „crească”. Și, fără ca cineva să le ceară direct, încep să creadă că iubirea, valoarea și acceptarea se câștigă. Că trebuie să dovedească mereu ceva. Că nu e loc pentru slăbiciune. Că e nevoie să fie cei mai buni pentru a fi suficienți.
Părinții, la rândul lor, fac sacrificii uriașe. Nu doar materiale. Ci și emoționale. Renunță la timp, la confort, la vacanțe. Se bucură, se tem, se încarcă din plin cu emoțiile copiilor lor. Și fac toate astea din iubire; o iubire ce merită văzută și onorată, chiar și atunci când poate nu știu cum să exprime altfel sprijinul.
Nimeni nu greșește. Cu toții facem ce știm mai bine, cu resursele de care dispunem. Dar tocmai de aceea e important să ne oprim, din când în când, și să ne întrebăm:
„Mai e loc de bucurie?”
„Se mai simte joaca?”
„Este copilul meu bine?”
Când sportul devine singura sursă de validare, orice greșeală poate părea o prăbușire. Și orice pauză, un eșec.
Și-atunci epuizarea nu mai e deloc departe. Nu vine brusc. Se strecoară ușor, în tăcere. În zilele în care copilul merge la antrenament cu stomacul strâns. În meciurile în care joacă „corect”, dar fără zâmbet. În serile în care corpul e obosit, dar mintea nu găsește odihnă. Burnout-ul e oboseala profundă a celor care au dat mult, dar au uitat să primească și blândețe înapoi.
Atunci când mintea obosește, corpul începe să cedeze. Accidentele apar mai ușor, recuperările durează mai mult. Nu e doar fizic, este și emoțional. Uneori, corpul face ceea ce noi nu ne permitem: ne oprește. Ne cere pauză. Ne obligă să privim înăuntru și să ne întrebăm ce lipsește. Și poate, de cele mai multe ori, ce lipsește nu e antrenamentul în plus, ci spațiul acela sigur în care sportivul e văzut și în afara performanței.
Poate că cea mai frumoasă formă de susținere nu e aceea în care împingem un sportiv să ajungă mai repede sus, ci aceea în care îl ajutăm să ajungă acolo întreg.
Să-l învățăm că are voie să fie vulnerabil.
Că greșeala nu e o rușine.
Că are voie să nu mai poată și să învețe să ceară ajutor.
Că performanța e un drum pe termen lung și că echilibrul nu înseamnă renunțare, ci înțelepciune.
Observ tot mai mulți antrenori ce creează astăzi spații în care sportivii cresc nu doar în forță, ci și în siguranță emoțională. Lucrează cu blândețe, dar cu fermitate. Cu încredere, dar fără presiune. Cultivă respectul de sine, nu frica. Construiesc caractere, nu doar cariere.
Acești antrenori merită recunoscuți. Pentru că ei deschid drumul către un nou model de performanță, unul în care sportivii cresc, dar nu se pierd pe drum.
Și nu putem uita nici de adolescenții care pleacă din orașele lor, din familiile lor, din camerele în care au crescut, pentru a merge să joace la echipe selecționate. Cu ghiozdanul în spate și inima plină de emoții, ajung într-un oraș nou, într-o lume nouă, într-un ritm alert care nu prea lasă loc de ezitare. Acești tineri învață devreme ce înseamnă singurătatea, dorul, responsabilitatea și maturizarea forțată. Și cu toate astea, continuă. Se ridică, se adaptează, caută repere. Au nevoie de înțelegere. Au nevoie să li se spună că nu sunt singuri, că nu e greșit să le fie greu, că dorul de casă nu e o slăbiciune. Au nevoie de o comunitate în care să fie primiți cu empatie, nu cu presiune.
Poate că nu e doar responsabilitatea lor să reușească, să rămână echilibrați, să nu cedeze. Și noi, cei din jurul lor, părinți, antrenori, psihologi, colegi, putem construi o comunitate în care susținerea e reală și conștientă.
Să ne întrebăm mai des:
„Cum îl ajut să câștige fără să se piardă?”
„Cum îl fac să simtă că e suficient și când pierde?”
Pentru că, poate, cea mai mare reușită nu e victoria de pe teren, ci liniștea din sufletul celui care joacă.
Și dacă te-ai rătăcit pe drum…
Dacă ai simțit că nu mai poți, că e prea mult, că nu mai ești sigur dacă îți dorești să continui…
E în regulă. Chiar e în regulă.
Ai voie să te oprești. Ai voie să simți tot ce simți. Ai voie să nu știi ce urmează.
Nu ai greșit că ai avut nevoie de pauză. Nu ai pierdut timpul. Nu ești mai puțin valoros pentru că ai obosit.
Uneori, tocmai când ne oprim din alergat, ne putem auzi cu adevărat. Și abia atunci, cu blândețe, începem să ne întoarcem acasă, în noi.
• Pentru sportivi:
Aveți voie să fiți și obosiți. Și oameni. Nu sunteți valoroși doar când câștigați. Sunteți valoroși pentru cine sunteți. Cu totul.
• Pentru părinți:
Copiii voștri au nevoie de încrederea voastră necondiționată. De iubirea voastră, nu doar după goluri, ci și după eșecuri.
• Pentru antrenori:
Continuați să construiți cu blândețe și fermitate. Aveți un impact mai mare decât poate știți.
Scris din inimă, pentru toți cei care merg cu curaj pe drumul performanței. Să rămânem întregi.
Psih. sportiv,
Ioana-Alexandra Ioniță