Două lumi care se ating, dar care nu se văd pe deplin
De multe ori, rana narcisică se activează fără să știm exact ce se întâmplă. Nu vine cu un gând clar sau cu o emoție ușor de numit. Vine ca o stare și ca o neliniște difuză. Ca o senzație că ceva nu e tocmai în regulă, deși, la suprafață, lucrurile par cât se poate de firești.
Poate că nu poți identifica nimic clar care să se fi întâmplat. Partenerul tău este prezent și spune că te iubește. Poate nu a făcut nimic greșit. Și totuși, în tine apare o tensiune greu de explicat. Un gol mic, dar persistent. O nevoie de a verifica dacă mai ești acolo pentru el. Dacă mai contezi. Dacă nu cumva s-a îndepărtat, chiar dacă este alături de tine.
În cabinet, observ des această dezvăluire: „Nu știu ce mi s-a întâmplat, dar m-am simțit brusc foarte singur/ă”. Nu e o singurătate ușor de înțeles. Nu are nicio noimă. Apare chiar dacă ești în prezența celuilalt. Ca și când conexiunea s-ar fi slăbit fără a fi avertizat. Ca și cum ar fi nevoie de un semn, de o reacție, de o confirmare, doar ca să se liniștească ceva în interiorul tău. În astfel de momente, trăirile adesea devin contradictorii. O parte din tine vrea să se apropie, să întrebe, să ceară reasigurare. Cealaltă parte vrea să se retragă, să se închidă, să nu mai depindă de nimeni. Poate apărea frustrarea și iritarea, deși nu știi exact de ce. Sau tăcerea, deși în interior e mult prea mult zgomot. Nu mai știi unde ești și unde să te așezi cu trăirile tale. Nimic nu pare să fie pe deplin potrivit.
O rană atât de veche nu aduce doar dorința de apropiere, ea aduce și multă rușine. Rușinea de a avea nevoie. De a simți prea intens și de a depinde emoțional, de a fi prea mult pentru celălalt. Așa apare conflictul intern: „am nevoie de tine” ce se luptă cu „n-ar trebui să am nevoie de tine”. Iar această luptă devine copleșitoare. De multe ori, ceea ce se exprimă în relație nu este nevoia reală, ci apărarea față de ea. Reproșul apare acolo unde ar fi fost nevoie de conectare. Răceala se instalează unde există frică. Retragerea acolo unde dorința de apropiere devine prea dureroasă.
Pentru partener, toate acestea pot fi greu de înțeles. Poate simte confuzie că nu știe exact ce i se cere. Că orice face poate fi interpretat greșit. Că apropierea e copleșitoare, iar distanța, devine riscantă. Și atunci, fără intenție, începe să se protejeze. Iar această protecție apasă și mai tare pe rana celuilalt. În acest punct, confuzia nu mai aparține doar unuia dintre voi. Ea e acolo, plutește deasupra voastră. Unul se întreabă dacă simte prea mult, dacă cere prea mult, dacă nu cumva e „prea sensibil”. Celălalt se întreabă dacă greșește constant, dacă nu e suficient, dacă nu cumva ceva fundamental îi scapă. Amândoi caută sens, dar din locuri diferite. Și poate cel mai dureros este că, deși se iubesc, niciunul nu se simte pe deplin văzut în propria sa trăire interioară.
De multe ori, această dinamică de apropiere și de retragere este pusă pe seama diferențelor stilului de atașament. Și totuși, dincolo de aceste explicații, apare adesea o rană mai veche, legată de felul în care cineva a fost sau nu a fost oglindit la începuturile vieții. Când această oglindire nu a fost suficientă, relația de cuplu devine locul în care se încearcă, fără să se știe, o reparare. Nu pentru că partenerul ar fi responsabil de trecut, ci pentru că intimitatea reactivează exact acea nevoie timpurie de a fi văzut și conținut în relație. Iar tensiunea dintre a te apropia și a te retrage nu este un defect, ci este mai degrabă expresia unei răni ce caută, poate pentru prima dată, un răspuns conștient.
Când rana narcisică se activează, în interior apare adesea o dezorganizare emoțională. Gândurile se învârt în cerc. Emoțiile sunt intense și instabile. Corpul e în alertă. Nu e doar tristețe sau furie. E un amestec greu de dus: dor, frică, neputință, neîncredere. Toate simțite și trăite deodată. Și poate cel mai dureros este sentimentul că nu știi dacă ceea ce simți este despre ce trăiești în prezent sau despre ce a fost trecut. Dacă reacția ta e „prea mult” sau dacă, de fapt, atinge ceva foarte vechi. Această neclaritate aduce multă confuzie și, uneori, multă auto-critică.
Vindecarea începe, de multe ori, foarte discret. Nu prin schimbări mari în relație, ci prin capacitatea de a rămâne puțin mai mult cu ceea ce se întâmplă în tine. De a nu te grăbi să reacționezi. De a observa conflictul intern fără a-l judeca. De a recunoaște că ceea ce se activează acum are o istorie în experiențele tale. În relația de cuplu, asta poate însemna să poți spune, măcar uneori: „Ce simt acum e confuz și intens, dar nu e neapărat despre tine”. Și, de cealaltă parte, să poți auzi asta fără să o trăiești ca pe o acuzație.
În spatele acestei răni nu este o dorință de perfecțiune, ci o nevoie profund umană de siguranță. De un spațiu în care cineva să poată fi văzut fără a fi rușinat. Iar când acest lucru începe a se manifesta, relația nu devine mai ușoară, dar devine mai adevărată. Mai umană și mai vie.
Cu blândețe,
Psih. Ioana-Alexandra Ioniță