Despre rana narcisică și fragilitatea din spatele autosuficienței
Observ cât de des se vorbește despre narcisism ca despre o etichetă, ca despre un defect de caracter. Se rostogolește în conversații, în social media, chiar și în unele spații terapeutice, cu o ușurință care doare. Se uită adesea că în spatele a ceea ce numim „narcisic” nu stă un monstru al vanității, ci un om profund rănit. În ultimii ani, cuvântul „narcisism” a început să circule tot mai des, aproape ca o etichetă la îndemâna oricui. A devenit un diagnostic emoțional rapid, aplicat celor care ne-au rănit sau care nu ne-au putut oferi ce aveam nevoie. Dar atunci când folosim termenul ca judecată, pierdem contactul cu adevărata lui semnificație. Narcisismul nu este despre egoism sau răutate, ci despre o durere ce s-a transformat în mecanism de apărare, și mod de funcționare. Despre un mod de a supraviețui atunci când sensibilitatea a fost prea mult.
Un copil care, la un moment dat, a învățat că pentru a fi iubit trebuie să fie extraordinar, că vulnerabilitatea e periculoasă, că nevoile sale nu au loc. Așa apare rana narcisică, nu ca trăsătură, ci ca o rană de dezvoltare, o fisură în țesătura dintre sine și lume. Dintre interior si exterior. Este rana copilului care a trăit fără oglindire, fără acea privire caldă care să-i spună „te văd, ești suficient așa cum ești”. Fără această oglindire, eul nu se consolidează natural; devine fie prea mare, fie prea mic, oscilând între grandiozitate și rușine. Cercetările recente o confirmă, acolo unde copilul nu este conținut emoțional, circuitele autoreglării se formează în dezechilibru. Și atunci, adultul învață să se regleze prin control, performanță și imagine. Perfecțiunea devine o formă de protecție, autosuficiența în fapt o strategie de supraviețuire.
De aceea, când cineva pare arogant, distant sau greu de atins, adesea în spatele acelei aparente siguranțe se ascunde o sensibilitate uriașă. Un eu interior fragil, care trăiește în tensiunea dintre două extreme „sunt extraordinar și chiar nu valorez nimic”. În spatele privirii reci stă rușinea de a nu fi suficient. În spatele controlului sălășluiește frica de a fi rănit. Nu e despre mândrie, ci despre un fel de durere veche, ascunsă, ce nu a găsit nicicând un loc unde să fie cuprinsă.
În relații, rana se reactivează cu forță și lovește cu putere. Acolo unde e iubire, apare și frică. Frica de a fi văzut în imperfecțiune. De a pierde imaginea care ține totul în echilibru. Și atunci, se ridică ziduri: critică, retragere, control și respingere. Scuturi ce protejează, dar care și izolează. Ceea ce pentru ceilalți pare respingere, pentru cel rănit e un strigăt mut: „te rog, nu mă vedea așa cum m-au văzut ceilalți cândva, neștiutor, rușinat, mic”.
În procesul terapeutic, ceva începe să se topească, în prezență și siguranță. Poate, pentru prima dată, persoana este primită fără să trebuiască să fie perfectă. Nu e analizată, ci conținută. Nu e demascată, ci înțeleasă. În siguranța unei relații stabile, eul rigid începe să se înmoaie. Vulnerabilitatea, conținută cu grijă, devine sursă de viață. Iar ceea ce părea un ego mare se dovedește a fi, de fapt, un copil care a trăit prea mult timp singur cu rușinea lui. Vindecarea nu vine prin explicații, ci prin prezență. Prin acea experiență corectivă în care cineva rămâne acolo chiar și atunci când tu nu simți că poți fi iubit și acceptat.
Astăzi știm că narcisismul nu este doar un concept psihologic, ci o realitate relațională și chiar culturală. Trăim într-o lume care hrănește rana narcisică: o lume care cere să fim vizibili, strălucitori, eficienți, dar care nu mai știe cum să stea cu fragilitatea. De aceea, cred că e important să vorbim despre această rană cu respect. Cu grijă. Cu umilința celui care știe că fiecare dintre noi a purtat, măcar o dată, nevoia de a fi văzut fără mască.
Când privesc rana narcisică din acest loc, nu mai văd un diagnostic, ci o poveste. O poveste despre cum un copil s-a protejat cum a putut. Despre cum a construit o lume în care să nu mai fie rănit. Și despre cum, adult fiind, are nevoie să învețe ceva ce nu a știut niciodată: că nu trebuie să fie perfect pentru a fi iubit. A fi terapeut în fața acestei răni înseamnă să vezi dincolo de oglindă. Să nu te lași păcălit de imagine, de control sau de tăcere. Să simți frica de dedesubt și să o ții blând. Să nu grăbești procesul, căci acolo unde rușinea a fost suverană, încrederea se naște încet. Dar când se arată, aduce o frumusețe aparte: un om care își dă voie să fie viu, nu doar admirat. Și atunci, forța rămâne, dar devine umană. Controlul se transformă în prezență. Iar oglinda, în sfârșit, reflectă nu imaginea ideală, ci chipul real, viu, imperfect, dar adevărat.
Ca psihoterapeut, am învățat să privesc dincolo de diagnostic, dincolo de comportament, chiar și dincolo de cuvinte. În fața rănilor narcisice, nu văd „narcisismul” ca pe o etichetă, ci ca pe o formă de protecție dureroasă. În spatele controlului, al perfecțiunii și al autosuficienței, am descoperit mereu același lucru: o inimă care a învățat prea devreme să se apere. O inimă care nu a fost ținută în siguranță, care a învățat să trăiască fără sprijin, care s-a temut să ceară. Mulți oameni ce poartă această rană nu mai știu cât de adânc i-a durut să nu fie văzuți. Se poartă cu eleganță și forță, dar în tăcere, rușinea și singurătatea îi macină. Și când spunem prea ușor „narcisicii rănesc”, pierdem de fapt contactul cu adevărul: că orice om care rănește a fost, mai întâi, rănit. În cabinet, în liniștea dintre două introspecții, am văzut cum masca se fisurează. Cum din spatele controlului apare fragilitatea. Cum din spatele aroganței se arată vădit durerea de a nu fi fost văzut. Și atunci, pentru o secundă, ceva se schimbă: începe a crește compasiunea pentru sine, pentru ceilalți, pentru copilul ce a făcut tot ce a știut ca să supraviețuiască. Iată de ce nu cred că „narcisismul” e o patologie în sine. E o poveste despre absență, despre neoglindire, despre cum ne-am învățat să ne protejăm atunci când nu am fost ținuți. Și cred că vindecarea începe abia atunci când încetăm să judecăm și începem să simțim. Poate că nu e nevoie să înțelegem narcisismul, ci să-l acceptăm cu blândețe. Să privim omul din spatele lui. Pentru că acolo, în spatele măștii, se află o fragilitate care nu mai vrea să fie rușinată și umilită, ci doar văzută.
Poate că în fiecare dintre noi există o formă de narcisism tăcut, o încercare de a fi iubiți cumva, de a fi văzuți fără să cerem prea mult. Iar dacă putem privi această nevoie fără rușine, poate începem să ne întâlnim cu adevărat, oameni între oameni, fără oglinzi distorsionate, doar cu prezență caldă și autentică.
Cu blândețe,
Psih.Ioana-Alexandra Ioniță